Interviu cu chef Carmen Popa de la Connie's Catering din Victoria 

Când pentru majoritatea oamenilor lumea s-a oprit în loc din cauza pandemiei de coronavirus, echipa de la Connie`s Catering din Victoria, coordonată de Carmen Popa, a făcut ce știe ea mai bine: a dăruit. De această dată, a fost vorba despre mâncare caldă, în fiecare zi, timp de 2 luni, pentru aproximativ 50 de persoane, în general vârstnici neputincioși, expuși riscului de îmbolnăvire. Dar a dăruit și speranță și un exemplu celor din jur, că dacă vrei să fii bun, poți să fii mereu, nu doar în preajma sărbătorilor. Mai multe despre acest proiect, dar nu numai, în interviul următor.

În primul rând, vă mulțumim că ați acceptat să facem acest interviu! Mai ales în această perioadă, avem datoria să transmitem vești bune către oameni și motivul pentru care am dorit să realizăm acest interviu este pentru că vrem să dăm exemple că se poate să fii bun în orice circumstanțe, chiar și în pandemie. Credem că dumneavoastră sunteți un exemplu în acest sens. Tocmai de aceea, aș începe prin a vă întreba cum a fost această perioadă marcată de pandemie din perspectivă proprie?

Mulțumesc pentru invitație! A fost o perioadă extraordinar de grea și de critică practic pentru toată lumea. A fost o perioadă în care am fost, și suntem în continuare, datori să ne implicăm în comunitate. Așa că am avut un proiect prin care am vrut să dăm dovadă de solidaritate față de toți oamenii care au avut nevoie de ajutor. Noi facem asta cam de opt ani pentru comunitatea noastră. Întotdeauna ne-am implicat cât am putut de mult. Rezultatele au fost cu feedback pozitiv, cu toate că noi nu facem asta pentru că așteptăm ceva de alții, ci pentru că așa simțim. Suntem o grămadă de oameni faini implicați în proiectele acestea. Cu ajutorul prietenilor, cunoștințelor, oamenilor de peste hotare, a tuturor oamenilor de suflet am reușit încă o dată să punem în aplicare un proiect frumos. Aproape două luni de zile am împărțit mâncare caldă zilnic, către 40-50 de persoane. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu și al partenerilor noștri, am reușit să punem în aplicare acest proiect. A fost extraordinar de frumos! Mulțumim din suflet tuturor celor care au fost alături de noi!

Ați implementat acest proiect în Victoria sau și în alte zone?

Acest proiect a fost doar în zona Victoria. Ne-am legat doar de Victoria pentru că deja ar fi fost mult prea mult să mergem și spre alte zone, pentru că este un oraș modest, cu foarte mulți oameni de suflet, dar cu foarte multă populație în vârstă. Atunci am ajutat oamenii pentru a nu ieși din casă. Acesta a fost și țelul nostru: oamenii, mai ales persoanele în vârstă, să stea acasă. Sunt foarte mulți beneficiari ai proiectului nostru, care au copiii plecați în străinătate și care din cauza programului strict sau a problemelor lor de sănătate au ales să stea acasă, iar noi am putut să le ducem câte o masă caldă zilnic.

Cum vă găsiți motivația aceasta de a fi mereu alături de oameni?

Sunt niște lucruri pe care, înainte de toate, trebuie să le simți și după aceea să le gândești. Eu am un principiu foarte simplu în viață, pe care l-am învățat de când am lucrat în asistență socială, 21 de ani: înainte de a cere ceva, trebuie să dăruiești. Lucrând într-un mediu cu copii sau persoane vârstnice defavorizate, nu reziști dacă nu ai o anumită empatie și dacă nu poți să le oferi o anumită siguranță. Până la urma urmei ține și de educație. Insist pe tema asta, inclusiv cu prietenii mei. Eu cred și sper că nu suntem pierduți cu totul.

Câți voluntari ați avut alături în acest proiect?

Avem o echipă minunată. Am avut persoane care au mers zilnic pe teren, la casele oamenilor și au împărțit mâncare caldă. Apoi am avut în bucătărie oameni care au venit spre noi ne-au ajutat fără nicio pretenție financiară, oameni care au gătit în rând cu noi, care au făcut tot ce a fost nevoie ca să funcționăm cât mai bine. Deci echipa a fost formată practic din șase voluntari plus trei bucătari. Apoi am mai avut o legătură strânsă cu Biserica. A fost un proiect foarte serios, pentru că am avut foarte mare răspundere și vizavi de echipamente de protecție, mâncare, igienă și tot ce era nevoie. A trebuit să ne asigurăm că se respectă absolut toate normele, să avem luate precauțiile necesare. Vreau să mulțumesc special unui om de suflet. Ana Maria Miclea se numește, care lucrează cu mine de mulți ani de zile și care nu a dat înapoi de la nimic în toți acești ani. Proiectele le-am pus împreună cap la cap.

Ați descoperit pasiunea aceasta pentru bucătărie după ani buni în care v-ați dedicat altor meserii. Cum și când ați știut că acesta este domeniul căruia ați vrut să vă dedicați în continuare toată viața?

Eram prin clasa a VIII-a. Prin educația primită, părinții și familia mare puneau foarte mare preț pe școală. Ei, dacă eu le-aș fi spus părinților mei că vreau să mă fac bucătar, cred că ar fi zis că este o rușine. Ăsta e adevărul. Așa ceva nu era posibil. Dar cred că așa era în toate familiile. De mult timp mi-am dorit. Mă tot gândeam cum să fac asta. Apoi, dintr-o dată gastronomia s-a ridicat la alt rang, alt nivel și am zis „wow!”, în sfârșit pot să fac și eu ceva. Asta era după Revoluție. Am încercat modest ceva, mi-am dat seama că e destul de greu, dar mi-am zis că nu renunț. Și într-o zi m-am dus acasă și le-am zis: „Eu mă fac bucătar!”. Era când aveam un post destul de bun, să zicem. Toți mă avertizau că nu e cazul la vârsta mea. Dar uite că a fost cazul și că e mare lucru să poți să faci ceea ce îți place și să te împlinească. Nu cred că numai la mine în familie a fost o chestie decisă de părinți vizavi de meserii. Cam așa erau vremurile. După ce m-am hotărât, m-am apucat de gătit, am încercat să mă dezvolt singură cât am putut, m-am școlit singură, mi-am făcut o grămadă de prieteni, m-am implicat total și treaba merge mai bine decât credeam.

E important ca un om să învețe să dăruiască și din timpul și abilitățile sale persoanelor din jur? Că înțeleg că proiectul de acum nu este singurul.

Categoric. Cum am zis: nu suntem pierduți. Încă se pot face lucruri frumoase, cu credință, cu putere de muncă, înțelepciune. Nu e nimic greu dacă faci ceea ce îți place.

Cred că fiecare meserie, fiecare etapă din viață ne învață câte ceva. Meseria asta de bucătar ce v-a învățat până acum? Ce lecții de viață v-a dat? 

Am învățat că bucătăria seamănă, dacă e să fac o comparație, cu o armată. În bucătărie trebuie să fii foarte precis, trebuie să fii foarte ordonat, curat, prompt, serios, iar dacă se întâmplă să greșești, că oricine muncește greșește, trebuie să remediezi foarte repede problema. E o meserie riguroasă, grea, extraordinar de frumoasă, dar selectivă. De asta puțini pot să depășească anumite stări și să ajungă la un anumit nivel. Bucătăria înseamnă seriozitate înainte de toate. Bucătăria este locomotiva, de acolo pleacă totul: personalul trebuie să fie echilibrat, un bucătar-șef este obligat să își țină oamenii lângă el, să îi premieze atunci când merită, să îi respecte, să învețe de la toți, inclusiv de la cel care spală vasele.

Iar din situația asta prin care trecem, cu pandemia de coronavirus, ce lecții ar trebui să deprindem?

Eu zic că nimic nu e întâmplător. Este vorba de o parte a vieții noastre, pe care am parcurs-o, la care nu se aștepta nimeni. Nu știu cum au perceput-o alții, știu că pentru toată a fost greu. Însă eu zic așa: este loc pentru toată lumea pe Pământul ăsta. Și dacă am lăsa un pic garda jos și am fi mai uniți și ne-am vedea fiecare de trebușoara noastră sau, cel puțin, dacă nu poți să ajuți să stai deoparte, ar fi nemaipomenit. Acesta a fost cel mai reprezentativ proiect pe care l-am avut noi, pentru că ne-am dat seama în ce situație ne aflam cu toții, cu atât mai mult că a fost un haos și o disperare vizavi de persoanele vârstnice. Și atunci eu zic că izolarea asta ne-a dat o lecție tuturor. Poate că noi am fost norocoși că până în momentul de față nu am avut nicio persoană bolnavă aici în Victoria. Însă, călătorind prin casele oamenilor și văzând disperare, frustrare, isterii și oameni neputincioși, asta trebuie să ne învețe că suntem deficitari și nu suntem pregătiți pentru așa ceva. Mă refer aici la situațiile persoanelor vârstnice, la care noi am ajuns. Dar, până la urmă, să zic așa, am învins.

Spuneați mai devreme că uneori trebuie să ne ambiționăm și să facem ceea ce simțim. Probabil că o astfel de situație a fost și participarea la emisiunea „Chefi la Cuțite”. Voiam să știu dacă v-a schimbat în vreun fel viața acest pas important?

Ce să zic? A fost o experiență foarte faină, am cunoscut niște oameni nemaipomeniți acolo. Cred că o să mă întorc când o să fiu pregătită nervos, însă nu mă mândresc neapărat cu asta. A fost un examen pentru mine, am vrut să îmi arăt, pur și simplu, dacă sunt în stare să fac ceva. Vizavi de ceea ce a urmat, impactul a fost mare, pentru mine, ca persoană. Nici nu m-am gândit că poate fi ceva atât de pozitiv. De ce să mint, m-a ajutat în ceea ce a urmat în perioada următoare.

Pentru că noi căutăm veștile bune, vreau să știu care au fost veștile bune pe care le-ați primit în ultima perioadă?

Veștile bune sunt mai mult experiențele bune sufletești pe care le-am trăit. De auzit, am auzit prea puține vești bune să mă bucur foarte tare, însă de fiecare dată când intri în casa unui om și îl vezi înlăcrimat și mulțumit, nici nu știu dacă mai poți aștepta vești bune. Ele se citesc prin privire, prin omenie, prin bun simț, prin mulțumiri. Veștile bune pot veni zilnic din partea noastră, inclusiv sufletește.

În final, aș vrea să vă rog să îmi spuneți un mesaj pe care l-ați transmite mai departe oamenilor care parcurg acest interviu?

Să nu dăm înapoi nicio clipă, indiferent cât ar fi de greu. Repet, nu suntem o cauză pierdută, încă mai avem speranță. Dacă am putea fiecare, cât de puțin, să încercăm să schimbăm ceva, se poate. Doar să vrei. Nu e un lucru peste puterile cuiva, doar trebuie să fii deschis, trebuie să ai un caracter bun, putere de muncă, să lași orgoliile deoparte. Dacă începi să vezi doar partea pozitivă a lucrurilor și începi să ajuți oamenii, atunci e foarte simplu.

Sursa foto: Facebook.