Dansul este o stare de bine, de libertate și de bucurie. Iar când are la bază moștenirea din străbuni, capătă valențe de atemporale.

De câțiva ani încoace ne-au tot răsunat pe la urechi strigăturile ansamblului Folcloric Șinca Nouă, când pe la festivaluri, când pe la televizor la vreo emisiune, dar întotdeauna au umplut de energie și de mândrie toți făgărășenii. Dansurile și porturile lor nu ne-au lăsat să uităm nicio clipă de unde provenim și cât de bogați suntem din punct de vedere cultural. Pentru tinerii din ansamblu nu a fost vorba doar de simpli pași de dans care trebuiau învățați, ci despre o stare de spirit și un sentiment de bucurie care izvorăște la fiecare repetiție. Am rugat-o pe Maria Frighenciu (25 ani), una dintre dansatoarele grupului să ne povestească mai mult despre însemnătatea acestui ansamblu.

Vești Bune din Țara Făgărașului: Ce vârstă aveai când ai început să faci parte din Ansamblul Folcloric Șinca Nouă și care a fost motivul pentru care ai intrat în acest grup?

Maria Frighenciu: În 2007 a început formarea ansamblului, eu aveam 12 ani. Totul a început la inițiativa domnului primar, care voia ca noi, tinerii din sat, să învățăm jocurile tradiționale specifice zonei Țării Făgărașului. La început, am mers la repetiții din curiozitate și dorința de a învăța pași de bază. Odată ce săptămânile treceau, am prins drag de ceea ce învățam, de oamenii pe care i-am cunoscut  și de atmosfera creată. Nu am mai vrut să renunț.

VB: Ce a semnat pentru tine și ceilalți tineri să faci parte din Ansamblul Folcloric Șinca Nouă?

M.F.: Hrană pentru suflet. Personal, am mers de drag la repetiții și oriunde trebuia să dansăm. Dacă faci ceva de plăcere, și nu obligație, viața e mai ușoară. Pentru mine, să fac parte din acest grup, a fost o alegere. Liceul l-am făcut la Brașov, iar facultatea la București. Cu toate acestea, alegeam să merg săptămânal acasă. Pentru dansuri, mereu. Iar în situația aceasta erau majoritatea colegilor. După atâția ani, eu sunt fericită de aceste alegeri. Am rămas cu atât de multe amintiri frumoase, dar și cu bucuria de a dansa. Nimeni nu-mi poate lua aceste lucruri. Iar ca un plus, dansul ne-a ajutat să fim activi și să avem o condiție fizică bună. 

În plus, să facem parte din ansamblu a fost o ocazie pentru noi de a cunoaște niște oameni absolut minunați, de la care am avut multe de învățat. Oamenii aceștia, prietenii din Rupea, cum le spunem noi, ne-au arătat că se poate trăi frumos, cu joc și cântec la orice vârstă, că trebuie să ne bucurăm de viață și să fim mereu veseli și cu zâmbetul pe buze. De asemenea, l-am întâlnit pe maestrul Gică Popa, un om tare fain, care a fost alături de noi toți acești ani, dânsul fiind coregraful ansamblului. Ocazional, treceau pe la noi și domnii coregrafi Camelia și Neluțu Motoc, din Cluj-Napoca și ei lăsându-și amprenta în jocul și formarea noastră. Pe această cale, transmit mulțumiri tuturor celor amintiți anterior pentru timpul și energia acordate!

VB: Cum arătau repetițiile voastre? Cine le organiza, unde și când vă întâlneați?

M.F: De organizare se ocupa, așa cum am mai spus, domnul primar. Primele repetiții le-am făcut cu domnul Hristea Cosmin și soția sa, Ana, din Rupea. Ulterior, maestrul Gică Popa s-a ocupat de noi. Repetițiile aveau loc la căminul cultural din sat. Vinerea și sâmbăta ne întâlneam, în primii ani. În ultima perioadă, repetiția s-a redus la o zi pe săptămână, fiind tot mai greu să ne întâlnim mai des, odată ce fiecare și-a croit propriul drum în viață, prioritățile s-au schimbat pentru fiecare dintre noi. 

VB: Dintre toate manifestările voastre culturale internaționale, care ți s-a părut a fi cea mai semnificativă și din ce motiv?

M.F: Îmi e greu să aleg o singură experiență ca fiind cea mai semnificativă. Fiecare turneu a avut particularitățile lui și ne-a lăsat cu multe amintiri plăcute, poze și chiar prietenii.  O semnificație aparte, totuși, au avut-o turneele din China și Chile. Am petrecut două, respectiv trei săptămâni reprezentând țara noastră pe continente străine, cu oameni și culturi diferite față de ceea ce noi știam.  

La momentul în care am luat decizia de a face parte din ansamblu nu am știut că voi avea șansa să călătoresc atât de mult, iar faptul că am avut ocazia să vizitez locuri minunate și să interacționez cu oameni din alte culturi a fost un bonus de care ne-am bucurat din plin cu toții.  

VB: Care este situația în prezent cu acest ansamblu?

M.F: Incertă. Situația din prezent nu ne-a mai permis să ne întâlnim pentru repetiții, evenimentele au fost interzise. Contextul prezent nu este cel mai favorabil pentru a ne putea desfășura activitățile cu care eram obișnuiți.

VB: Cum arată viitorul pentru ansamblu? Va avea cine să ducă mai departe tradiția?

M.F: Incert și viitorul. Dar, poate, cumva ăsta e firul natural al lucrurilor, iar etapa aceasta trebuie să se închidă. Noi am crescut, unii au deja familie, avem locuri de muncă. Cumva, prioritățile în viață ni s-au schimbat, iar ansamblul nu mai e pe primul loc. 

Tradiția va fi dusă mai departe de generațiile care vin din urmă, dar și de noi, încă suntem tineri. În plus, după revenirea la normal, poate vor fi reluate repetițiile pentru cei mai mici și orice persoană dornică să facă parte dintr-un asemenea grup. 

VB: Ce impact crezi că a avut prezența voastră asupra publicului vostru din țară, dar și internațional?

M.F: Eu cred și sper să fi făcut o impresie bună. Pe scenă ne-am prezentat costumul tradițional și jocurile învățate cum am putut mai bine. Ne-au fost prezentați pașii de dans, i-am învățat, dar am fost îndemnați să-i dansăm cum simțim, firesc, nu neapărat stilizat. Strigăturile au fost mereu live, iar cu asta cred că am reușit să transmitem energia, bucuria și trăirile noastre. 

VB: Dacă vrei să mai adaugi ceva, ești bine venită. Amintiri sau explicații, ceva ce nu știe lumea despre ansamblu.

M.F: La final, aș vrea să aduc mulțumiri tuturor celor care au făcut posibil acest proiect cultural fain, de la domnul primar Dumitru Flucuș, la domnii coregrafi, muzicanți și colegi. Mă bucur nespus de mult că Dumnezeu mi-a dat șansa de a trăi clipe de fericire pe care nu le putem cumpăra nici cu toți banii din lume. Sentimentele de acest fel nu pot fi explicate prea ușor prin cuvinte, ci trebuie trăite pentru a putea fi înțelese.  Totuși, noi rămânem cu amintirile și cu prieteniile create pe parcursul acestor ani. Dar și cu multă bucurie sufletească, deoarece, pe lângă pași de bază și coregrafii, dansul este o stare: o stare de bine, de pace interioară și, la nevoie, un refugiu.

Și noi sperăm să îi putem revedea cât de curând pe scenă, în fond cu toții avem nevoie să preluăm puțin din energia lor și poate, cine știe, chiar să intrăm în joc. E drept că pandemia a pus multe obstacole în calea domeniilor culturale și artistice, dar nu trebuie să uităm că bucuria vine din interiorul nostru și că ori de câte ori simțim că trebuie să ne exteriorizăm putem face acest lucru chiar și acasă, măcar până lucrurile vor deveni la normal